Am observat de mic copil câtă suferință este în jurul meu. Cu cât creșteam, am căutat o modalitate de alinare a durerii. Am fost eleva unui Colegiu urmat de cei care voiau să dea la medicină. Dar în clasa a 12-a m-am hotărât că trebuie să tratez sufletele, nu corpurile oamenilor – agoniile de la nivelul sufletului îmi păreau mai apăsătoare decât cele de la nivelul trupului.

Am crezut că urmând Facultatea de Psihologie voi avea acele instrumente care mă vor ajuta. Ce iluzie! Facultatea a fost doar începutul unui drum lung al cunoașterii, care durează până azi. Facultatea de Psihologie poate fi percepută ca dezamagitoare, dacă o vezi ca pe un loc unde vei găsi toate răspunsurile de care ai nevoie. Când scriu aceste rânduri am peste 12 ani de studiu și practică în psihologie și cu cât învăț mai mult, cu atât realizez că psihologia are doar o parte din răspunsuri.

În loc să mă descurajez, continui să învăț în continuare – zi de zi profesez, citesc, iau ore de mentorat, parcurg cursuri, particip la grupuri de consultanță profesionale.

Am înțeles că eliminarea completă a suferinței este un ideal atins doar pe segmente temporale. Pentru restul timpului miza este să reduci suferința, să știi ce să faci cu ea atunci când apare și cum să hrănești starea de bine.

Atunci când se acumulează prea mult balast în interior și nu-l mai poți duce singur, cea mai înțeleaptă alegere este să-ți iei un ajutor.