De când mă știu mi-a plăcut să stau în preajma oamenilor. Să le ascult poveștile. Să mă uit la viețile lor, la ce trăiesc și să mă minunez de câtă rezistență în fața adversității avem noi, oamenii. Pare că oricât de grave ar fi lucrurile cu care se confruntă la un moment dat cineva, de cele mai multe ori va supraviețui. Și că, uneori, cele mai mari adversități, clădesc oameni mari. Oamenii care au fost trântiți la pământ de prea multe ori, ajung să se întărească pentru a nu se fărâma și astfel ajung să fie tot mai rezistenți....sau nu. Să fie tot mai slăbiți și să aibă nevoie de ajutor să-și revină.

Oamenii sunt povești vii, ample și la fel sunt și cărțile. Nu întâlnesc direct autorul dar mă întâlnesc cu mintea sa prin ceea ce a scris. Am realizat cu mult timp în urmă că eu nu încap în viața mea pentru că privesc prea mult la televizor, am o poziție pasivă în timpul meu liber. Așa că am închis TV-ul și din acel moment am început să citesc și asta mi-a schimbat literalmente viața. Atâtea idei, atâtea noi repere, atâtea adevăruri despre care nu știam! Mintea se modelează pe măsură ce intrăm în contact cu sfera largă a cunoașterii și acolo unde înainte nu aveam soluții, vise, opțiuni, ele încep să se închege tot mai mult.

Deși, prin cărți pot ”atinge” o parte din cunoaștere, tot timpul am avut percepția despre mine că învăț cel mai bine cu profesor. Un expert va reuși să descătușeze altfel porțile cunoșterii și poate răspunde la întrebări specifice. Orice nelămuriri sau curiozități am atunci când citesc, nu le pot adresa, ori unui profesor pot. De asta particip la cursuri constant. Să aflu despre suflet și cum poate fi ghidat către un echilibru mai bun. Eeste un domeniu extrem de vast, nu am ajuns până la ”capătul lui.” Fiecare nou curs completează, dar nu definitivează cunoașterea. Și de aceea e necesar să continui să învăț.

Profesia mea este una solitară. Nu am parte de un training ”în direct”, care să conțină beneficiarul final al psihoterapiei. Medicii, în cadrul rezidențiatului au acces direct la pacienți și la profesori de la care învață, pe care îi pot observa în timp ce tratează un pacient. Psihoterapia nu are niciodată același cadru de învățare deoarece regula etică a confidențialității interzice accesul oricărui învățăcel în cabinetul unui profesor. Nu mă refer la psihologia clinică sau la alte ramuri ale psihologiei. Mă refer strict la psihoterapie. Desigur, avem parte de demonstrații ”in vitro”, exersăm în condiții de laborator tot ce învățăm, însă tot ce văd și asimilez este necesar să fie calibrat la persoana unică pe care o am atunci în fața ochilor. Dacă o schemă de tratament medicală are replicabilitate, o schemă psihoterapeutică are prea puțin. E necesar să fie în permanență adaptată la structura și modul de recepție al persoanei cu care lucrez. De aceea orele de mentorat sunt foarte necesare. La fel și grupurile de consultare profesionale. Când ajung în impas la un caz complex, mai multe minți se apleacă asupra lui (se păstreză tot timpul rigorile legate de identitatea persoanei, se dezbat doar elementele cheie ale terapiei). Sunt recunoscătoare fiecărui profesor sau coleg de la care am învățat!

Și după atâta pregătire, care pare să nu se termine vreodată, cum se relaxează un psihoterapeut? Redevenind un simplu om, jucându-se cu copiii, citind povești, mergând la pas, în natură, descoperind locuri noi, inedite, fiind printre oameni.